Blog și Noutăți
Într-un articol anterior, vorbeam despre condițiile în care un minor poate călători în străinătate. Una dintre aceste condiții este, așa cum spuneam, aceea ca minorul să fie însoțit de către ambii părinți (sau de către reprezentantul legal). Dacă în primul caz lucrurile sunt clare, întrebarea este ce facem atunci când unul dintre părinți refuză să își manifeste acordul pentru ieșirea minorului din țară? Înainte de a analiza situațiile posibile, este important să vorbim despre noțiunea de „autoritate părintească”, noțiune cunoscută în limbajul comun drept „custodie”, care poate fi comună sau exclusivă. Așadar, autoritatea părintească reprezintă un ansamblu de drepturi
Odată cu încheierea căsătoriei, soții trebuie să aleagă numele pe care îl vor purta în timpul căsătoriei, existând următoarele posibilități: fiecare soț își păstrează numele, pot alege să poarte numele unuia dintre ei sau, dimpotrivă, numele lor reunite. Totodată, este posibil ca unul dintre soți să-și păstreze numele, iar celălalt să poarte numele lor reunite (art. 282 Cod civil). Așadar, odată cu divorțul, fie că are loc pe cale notarială, pe cale administrativă (la Starea civilă) sau în instanța de judecată, în ipoteza în care au intervenit schimbări cu privire la numele vreunuia dintre soți, acestia (sau instanța de judecată)
Cel mai des întâlnite forme de violență sunt cea fizică, verbală și psihologică, acestea fiind interzise prin Legea 217/2003. Victima violenței domestice poate solicita următoarele măsuri de protecție: Evacuarea temporară a agresorului (chiar dacă el este proprietarul imobilului); dreptului de folosință astfel încât să nu intre în contact cu victima; Reintegrarea victimei în locuință; Obligarea agresorului la păstrarea unei distanțe minime față de victimă, membrii familiei, locul de muncă sau unitatea de învățământ: Interdicția pentru agresor de a se deplasa în anumite localități sau zone determinate; Interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic; Încredințarea copiilor sau stabilirea locuinței acestora; În afară de aceste
Potrivit legii, în cazul în care locuința este deținută în temeiul unui contract de închiriere, fiecare soț are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului ori contractul este încheiat înainte de căsătorie (art. 323 C.civ.) În cazul în care soții (sau foștii soți) nu se înțeleg cu privire la preluarea contractului sau persoana care va folosi în continuare imobilul, soluția este reprezentată de formularea unei cereri de atribuire a beneficiului de închiriere. La soluționarea acestei cereri, instanța va ține seama de următoarele criterii: – interesul superior al minorilor; – culpa în desfacerea căsătoriei; –
Unele dintre întrebările cel mai des întâlnite în dosarele de divorț (mai ales cu minori) sunt următoarele: – Mă poate acuza soțul/soția de abandon de familie? – Trebuie să dau o declarație la poliție dacă am plecat de acasă? Răspuns: În fapt, obligația de a anunța la poliție plecarea de acasă reprezintă doar un mit care circulă în popor. Nu a existat în trecut, după cum nu există nici în prezent, un cadru legal care să oblige vreunul dintre soți să declare plecarea din domiciliul conjugal, dar cu toate acestea, este adevărat faptul că, în trecut, se formulau deseori astfel
Potrivit art. 915 alin. (1) Cod procedură civilă, cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul. Dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară,